Femeia este apă

Știi… de ceva vreme mă tot întorc la gândul ăsta.
Nu pentru că l-am citit undeva.
Ci pentru că îl simt.

Poate e februarie. Poate e luna iubirii...
Sau poate e acel moment din viață în care începi să privesc femeia, chiar și pe mine, cu mai multă blândețe. Mai multă înțelegere. Mai puțină grabă.

Femeia este apă.

Nu focul care arde tot în jur.
Nu piatra care rămâne neclintită.
Ci apa care curge. Care se adaptează. Care știe când să înainteze și când să se retragă.

Mă tot gândesc câtă apă există, de fapt, în noi.
Nu doar în corp, ci în felul în care simțim.

Suntem apă când plângem — nu pentru că suntem slabe, ci pentru că știm să eliberăm.
Suntem apă când iubim — când ne deschidem, când ne abandonăm, când emoția ne trece prin corp înainte să ajungă în cuvinte.
Suntem apă în felul în care simțim dorul, apropierea, dorința.

Și mă uimește mereu gândul că, în unul dintre cele mai sacre momente, femeia creează apă.
O mare interioară.
Lichidul amniotic.

Un spațiu lichid în care o viață plutește, protejată, liniștită, ținută.
Un om nu începe din aer.
Începe din apa unei femei.

Poate de aceea iubirea feminină nu e rigidă.
Nu vine în linii drepte.
Vine în valuri.

Uneori suntem liniștite ca un lac.
Alteori suntem mare în furtună.
Și ambele stări sunt adevărate.

Și mai sunt momente în care apa nu mai e liniștită.
Momente în care se încălzește, se intensifică, se transformă.

Sunt etape firești din viața unei femei — schimbări prin care corpul își rescrie ritmul, iar feminitatea își caută o nouă formă de expresie.
Nu le privesc ca pe un sfârșit, ci ca pe o trecere.

Apa, atunci când fierbe, nu face nimic greșit.
Pur și simplu se pregătește să-și schimbe starea.

Poate că și femeia, în aceste momente, nu pierde nimic din ea.
Poate doar se reașază.
Mai aproape de sine.
Mai clară.
Mai liberă.

Poate de asta, în ultima perioada, simt atât de mult nevoia de lucruri care curg.
De țesături moi.
De rochii care nu strâng.
De forme care urmează corpul, nu îl controlează.

Poate de asta creez așa cum creez.

Pentru că Monielle nu s-a născut din rigiditate.
S-a născut dintr-o stare.
Din dorința de a lăsa femeia să fie așa cum este — fluidă, ciclică, vie.

Rochiile mele nu sunt despre a impresiona.
Sunt despre a curge.
Despre a te simți în siguranță în propria feminitate.
Despre a te lăsa purtată, nu constrânsă.

Poate că luna iubirii nu e despre gesturi mari.
Ci despre o stare care plutește.
Despre ceva invizibil, dar prezent.
Ca apa din aer.

Despre a ne permite să fim așa cum suntem.
Sensibile.
Schimbătoare.
Adevărate.

Pentru că, în adâncul nostru, știm deja:

Femeia este apă.
Și apa nu cere voie să fie.