Și, în sfârșit, respir.

E aproape final de iunie.

Și, în sfârșit, respir.

Abia de câteva zile am reușit să mă așez puțin. Să las liniștea să mă cuprindă și să privesc în urmă la tot ce s-a întâmplat.

Am dus la bun sfârșit Dolce.

Și cred că a fost cea mai mare provocare din primul an de Monielle.

Acum câteva luni era doar un gând.

Un gând timid că aș vrea să creez o rochie care să marcheze primul an al brandului meu.

Dar, așa cum se întâmplă de multe ori cu visele, odată ce le dai voie să existe, încep să crească.

Iar Dolce a crescut mai mult decât mi-aș fi imaginat vreodată.

O rochie a devenit două.

Două au devenit cinci.

Și, fără să-mi dau seama, mă uitam în atelier la zece rochii. Zece povești. Zece bucăți din vara pe care o aveam de luni întregi în minte.

Dar Dolce n-a fost niciodată doar despre rochii.

A fost despre o stare.

Mi-am dorit ca femeile care le poartă să nu simtă doar că sunt îmbrăcate frumos.

Mi-am dorit să simtă vacanța.

Să simtă soarele pe piele.

Să simtă liniștea unei după-amiezi în care timpul nu se mai grăbește.

Să simtă bucuria aceea simplă pe care o ai când te oprești pentru o cafea, pentru câteva cireșe, pentru o fotografie sau pentru un zâmbet.

Și atunci am știut că fotografiile nu pot fi făcute într-un studio.

Dolce avea nevoie de lumină adevărată.

Avea nevoie de apă.

Avea nevoie de verde.

Avea nevoie de vară.

Am început să caut locuri care să mă inspire.

Și, într-o zi, l-am găsit.

Amora.

Mi-am zâmbit singură când am citit numele.

Parcă nici nu se putea potrivi mai bine cu ceea ce înseamnă Monielle pentru mine.

O oază de liniște, la marginea orașului, unde timpul părea că încetinește exact cât aveam nevoie.

Acolo am petrecut o zi întreagă.

Fotografii.

Filmări.

Mutat decoruri.

Schimbat rochii.

Aranjat fiecare detaliu.

Și o echipă de femei extraordinare — fotografa, modelul, fetele mele de la marketing, asistentele și eu — care au muncit cu o energie pe care nu o poți planifica.

Se naște pur și simplu atunci când oamenii cred în același lucru.

Iar când soarele a început să apună, ne-am trezit toate cu câte o felie de pizza în mână, râzând și povestind despre ziua care tocmai se încheiase.

Mi s-a părut cel mai potrivit final.

Simplu.

Italian.

Exact în spiritul Dolce.

Credeam că partea grea trecuse.

M-am înșelat.

Au urmat sute și sute de fotografii.

La propriu.

Sute de cadre pentru o singură rochie.

Și fiecare fotografie părea să spună altă poveste.

Alegerea lor a fost, poate, una dintre cele mai dificile etape.

Pentru că nu căutam fotografia perfectă.

Căutam fotografia care să te facă, pe tine, cea care o privești, să simți că ești deja acolo.

Cu picioarele desculțe.

Cu soarele pe umeri.

Cu o limonadă rece în față.

În vacanță.

Și când am crezut că Dolce și-a găsit, în sfârșit, locul...

a mai apărut o surpriză.

Invitația de a prezenta colecția în cadrul unui eveniment organizat de comunitatea Femei Curcubeu.

Am fost onorată.

Dar, recunosc, și puțin speriată.

Nu mai făcusem niciodată ceva asemănător.

S-au înscris opt doamne și o domnișoară care și-au dorit să poarte Monielle.

Le-am privit pe fiecare.

Le-am ascultat.

Le-am observat.

Și, fără să-mi dau seama, pentru fiecare exista deja o rochie.

Nu am ales doar mărimi și culori.

Am ales emoții.

Iar apoi a venit ziua de 21 iunie.

Cea mai lungă zi din an.

Și, paradoxal, una dintre cele mai scurte.

Pentru că a trecut într-o clipă.

Am făcut o singură repetiție.

Doar câteva minute.

Și apoi...

totul a curs.

Natural.

Frumos.

Aproape ireal.

Le priveam cum pășesc și nu vedeam modele.

Vedeam femei.

Femei care își dăduseră voie să fie văzute.

Să fie feminine.

Să fie elegante.

Să fie exact așa cum sunt.

Și atunci am înțeles, încă o dată, ce înseamnă cu adevărat Monielle.

Nu creez rochii pentru femei perfecte.

Creez rochii pentru femei care își dau voie să înflorească.

Astăzi toate acestea au devenit amintiri.

Le-am așezat cu grijă în sufletul meu.

Și, pentru prima dată după multe săptămâni, respir.

Respir și mă bucur.

Pentru că Dolce și-a găsit locul în lume.

Iar eu...

eu surprind deja următoarea colecție conturându-se, încet, undeva în imaginația mea.

Poate că Dolce este ultima pagină a primului an Monielle.

Dar am sentimentul că povestea adevărată abia acum începe.